Vă iert şi vă cer iertare

Timpul... el doar trece, nu iartă şi nu se mai întoarce... Oare, chiar nu-l mai putem întoarce? dar, ori de cate ori privim în urma noastră şi retrăim momente din trecutul nostru, nu dăm oare timpul înapoi? Poate unii vor spune că nu e acelaşi lucru, că nu mai trăim aceleaşi momente, că nu le mai putem schimba... Eu cred că ori de câte ori ne întoarcem în trecut, îl aducem în prezent şi-l schimbăm. Trecutul ne urmăreşte, ne marchează şi ne schimbă... uneori în bine, alteori în rău. Bucurii şi tristeţi vieţuiesc împreună în acelaşi spaţiu, în acelaşi timp, nedefinit, despre care spunem doar "trecut". Dar dacă am învăţat de la cei ce ne-au ajutat fără a pretinde nimic în schimb, dacă am învăţat că un cuvânt de mulţumire valorează mult mai mult decât orice sumă de bani, dacă am învăţat să ajutăm ne-condiţionat, la rândul nostru, timpul nu a trecut doar pe lângă noi, ci ne-a dat o lecţie: aceea de a trăi. Nu cred că poate exista o bucurie mai mare decât aceea de a ajuta, de a dărui celui de lângă tine o parte din sufletul tău, o parte din timpul tău. Adevărata mulţumire o vei cunoaşte când sămânţa bunătăţii tale va da roade acolo unde ai semănat-o.

Aşa credeam eu că ar trebui să se deruleze lucrurile în viaţă... Tânără, plină de avânt şi convinsă de adevărurile "romantismului revoluţionar", idei bine ţintuite de dascălii vremii, pornesc în viaţă, dar vai, totul era fals, totul era minciună... Partidul Comunist - o adunătură de profitori ai momentului, ateismul - drumul spre pierzanie, materialismul dialectic şi istoric - deţertăciunea deşertăciunilor...

Singură, in marea de noroi, am văzut că locul meu nu era acolo unde m-au împins ceilalţi, siguri fiind că aşa era cel mai bine. Privind atentă, am mai găsit un strop de apă pură, necontaminată de răul în care trebuia să vieţuiesc. Încet şi cu migală i-am curăţit locul şi i-am pregătit albia. Singură? Nu! Ajutor nepreţuit mi-au fost cei ce fără să ştie m-au ajutat.

Cu ceva timp în urmă am sărbătorit un numar destul de mare de ani de la absolvirea liceului; colegi, dascăli... Am fost surprinsă de atitudinea fostei profesoare de ştiinţe economice şi politice, soţia unui fost "mare" în structura comunistă, ce ne povestea cu nonşalanţă cum dânsa, acasă, îşi învăţa copiii că nu toate lucrurile, chiar dacă sunt adevărate, pot fi spuse şi susţinute în societate, căci "tata e la Partid". Aşa, au trăit bine merci în vremurile trecute, şi trăiesc şi mai bine merci în vremurile prezente. Şi nu pot să nu mă întreb, acum, după zeci de ani, cei ce erau plătiţi şi aveau datoria să ne îndrume pe un drum bun în viaţă, de ce nu au făcut-o? De ce-au minţit cu nonşalanţă? De ce au acceptat minciuna? De ce în faţa noastră, a elevilor, îl renegau pe Dumnezeu? De a fost nevoie de atât de multă suferinţă pentru a descoperi singură calea cea bună? "Suferinţa ne face mai înţelepţi, mai puternici şi mai buni" - e foarte adevărat, dar oare, nu ar fi fost mai simplu ca EI, cei ce ştiau că totul e minciună, să nu o accepte? Răspunsul mi-l dau tot eu singură: nu, că atunci nu mai puteau beneficia de avantajele apartenenţei la "casta comuniştilor".

Stau uneori şi mă întreb dacă acei "dascăli" au conştientizat vreodata răul pe care l-au făcut zecilor de generaţii de copii pe care i-au hrănit cu minciunile lor. Nu cred: sufletele le sunt închistate şi nu pot auzi strigătele mute ale sufletelor de ei mutilate, ale suferinţelor înecate în râuri de lacrimi, ascunse sub zâmbete false, aşa cum ne-au învăţat aceşti "farisei"cu pretenţii de corifei.

Eu v-am iertat: aveaţi idealuri pe măsura sufletului vostru, şi, în pofida aparenţelor, nu puteaţi face distincţia între "bine" şi "rău"...

Iertare voi cere într-un alt articol.